O să încerc să va povestesc puțin despre prima mea experiență la Electric Castle. Poate că pentru mulți n-o să prezinte așa mult interes, iar poate că pentru alții da, urmând să vină și ei la anul, să o simtă pe pielea lor.
A fost o experiență de 5 zile. 5 zile care a inclus zâmbete, fericire, piele de găină, plâns de emoție, nervi, mici certuri, noroi, băutură și multă muzică.
Nu cred că voi avea loc să povestesc într-un singur articol tot ce s-a întâmplat, pentru că știu că dacă citiți prea mult deodată, o să vă plictisiți, așa c-o să las și câteva surprize pentru altă dată. Voi începe cu miercuri, ziua 0 de festival.
A început cu un drum de câteva ore, cam 8 sau 9 ore cu mașina, într-un final am găsit și casa în care am dormit timp de 5 zile, am aruncat toate bagajele, ne-am spălat și am băgat rapid un duș, că să ajungem cât mai repede la festival. Era esențial să ajungem până la oră 21.30, să nu pierdem cel mai important om al festivalului-Damian Marley. A făcut un show de poveste, iar detaliul show-ului a fost că în momentul în care a urcat pe scenă, a început ploaia. Inevitabil să nu plouă la Electric, știu, însă în momentul în care a ieșit de pe scenă, s-a oprit ploaia, care fusese destul de măricică și n-a mai plouat toată seara. Cu toate astea, Damian a meritat orice strop! A cântat și ceva de la Bob, a încheiat cu Road to Zion și chiar dacă am strigat bisss, bisss, din păcate nu s-a mai întors. A plecat cu tot cu fiul lui, care a urcat și el pe scenă și a dat startul la One Loooveeee.
Concertul s-a terminat așa că am dat un tur pe lângă Castelul din Bontida, să luăm pulsul festivalului. Lumea se simțea bine și-n noroi, toți erau pregătiți cu cizme și pelerine, așa cum eram și eu, din fericire, însă din păcate, fiind un capricorn incapatant, am refuzat cu prostie, aș putea spune, să pun pelerina și să o țin pe mine pe tot timpul ploii. M-am udat puțin, nu am răcit, iar restul de 4 zile au decurs cu mine complet sănătoasă!
După ce am făcut cunostinta cu atmosfera Electric Castle, am poposit undeva lângă castel, la hangar, unde muzica era blăniță, oamenii puși pe dans și băutură multă și cu coadă acceptabilă.
Am dansat ce-am dansat, după care s-a hotărât să plecăm. Am plecat și țin vă reamintesc că plouase, nu doar picurase și a fost o semi-furtună. Cineva s-a oferit să ne ducă cu mașina până la cazare, fiindcă aveam de mers 3 km pe jos. Zis și făcut, toate bune și frumoase, toți cei 8 am pornit spre mașină, muzica încă răsuna, noi mergeam prin noroi, care nu mi se părea așa mare. Toți cei 8 ne-am făcut cumva loc în mașină, ieșim din locul unde era parcată, apoi cumva un nenic ne spune că nu putem ieși prin stânga, trebuie să facem dreapta. Am făcut dreapta, prin parcarea mare de la Electric, unde erau o groazaaaaaa de mașini, chiar de miercuri seara. În parcare, surprizaaa, nămolul era mult...foarte mult! Motiv pentru care mașina nu mai pleca, roțile se mișcau în gol. Primul instinct a fost ca băieții să coboare și să împingă. Au coborât, au încercat să împingă în noroiul în care abia te țineai pe picioare, însă nu prea erau șanse prea mari. Am coborât și noi fetele și de bine ce mă bucurasem că cizmele nu erau așa pline de noroi și fusta scăpase intacta, n-a mai fost nevoie să mă gândesc la asta. Scheme au fost facute în încercarea noastra pentru a ajunge la cazare, din noroi. Chiar la un moment dat cineva mângâia mașina, crezând că o împinge, însă corpul era în neconrcodanta cu ceea ce gândea, și a rezultat un mângâiat de far al mașinii. Gestul a contat și farul cred că s-a simțit foarte alintat!
Cum am ieșit?
Mașină a fost tractată, iar noi am luat-o prin tot noroiul din parcare, că să ajungem în afara parcării, să ne urcăm apoi în mașina cu cizmele și hainele destul de murdare, aș putea spune, pentru a fi conduși până în fața cazării.
Asta a fost o mică parte din ziua 0, iar în curând o să vă mai zic câte una-alta despre ce am mai văzut/făcut prin Bontida.
xoxo.
Comentarii
Trimiteți un comentariu