Treceți la conținutul principal

Fără locuri de parcare în București



Probabil că voi vorbi despre cea mai cunoscută problemă din București, poate și din alte orașe, asta nu am de unde să știu. 
 
 
 
 Locurile de parcare.
 
 
 
 Am ales subiectul ăsta pentru că mă confrunt cu situația asta de aproximativ două săptămâni și simt că mă lasă nervii ușor, ușor și-s tare curioasă voi cum rezistați.
 
 
 
 Până să iau carnetul, tot procesul a fost că o provocare pentru mine, mi-am dorit să promovez școala de șoferi, să intru în posesia carnetului și să fac drumeții cât mai dese, departe de București, nu neapărat să plec cu mașina în fiecare zi la muncă, fiindcă nu văd sensul. Este un oraș mult prea plin încât să-mi petrec 1-2 ore în mașină, în claxoane, nervi și stres, chiar dacă sunt o persoană liniștită, ceilalți participanți din trafic par a avea o energie destul de negativă când vine vorba de condus. Toată lumea se grăbește, taxiurile îți taie față sau te claxonează dacă nu ai plecat în secunda unu de la semafor și multe alte exemple pe care cel mai probabil le știți, dacă ați condus în timpul săptămânii. Motiv pentru care prefer să merg pe jos la muncă sau în locurile unde pot să ajung fără mașină, pentru că vorba aceea, nu m-am născut în titiu :)).

 Mă ajută întradevăr când mai plec la mare, munte sau mai știu eu ce altă drumeție și mă simțeam confortabil să știu că în spatele blocului parchez liniștită, în urma unei intelgeri cu omul al cărui loc de parcare era, acesta fiind plecat din țară. Acum, având loc o modificare, să spun așa, nu mă mai pot bucura de acel loc și parchez unde apuc, cum apuc, având în vedere că sunt începătoare. Nu mă huiduiți, vă rog :)). Am trecut printr-un episod în care într-o singură zi, am mutat mașina de 3 sau 4 ori, fiindcă nu știam dacă sunt luate sau ale cui sunt locurile. Bineînțeles, am numărul de telefon în bord și nu parcam departe, pentru că în cazul în care eram sunată, în cel mult 2 minute să pot muta mașina. Ce m-a debusolat, a fost ultima mutare pe care am făcut-o fiindcă treaba a stat în următorul fel:
 
 M-a sunat doamna, la 6 dimineață, am răspuns imediat, dându-mi seamă că e vorba de mașină și mi-a zis cam așa: "Ați parcat pe locul meu. Veniți să mutați imediat mașina, deja am sunat la poliție!".
 
 
 
 De ce? 
 
 
 
 De ce suntem răi și avem o comunicare atât de grea om cu om?
 
 
 
 Evident, am coborât imediat, fiindcă era chiar în spatele blocului, am mutat-o și toată schema nu cred că a durat mai mult de 5 minute. Da, este în totalitate vina mea și-mi asum, însă în Colentina este practic mașina peste mașină și cred că toți cei care locuiesc aici sunt conștienți de acest lucru, așa că, ar trebui să ne putem înțelege civilizat, atâta timp cât interlocutorul este deschis la așa ceva.
 
 
 
 Una peste alta, tot nu am loc de parcare, nu știu ce să fac și cum să procedez, voi mai investiga situația asta și sper ca într-un final să pot parca fără a mai avea parte de oameni irascibili.
 
 
 
 Dacă și voi aveți problema asta, mâna sus! :))



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum a fost la munte când am plecat pentru prima dată singură?

  Fiecare om trece prin diverse perioade în viață și deciziile pe care le ia nu se explică neapărat pe moment, însă ceva mai târziu vor fi înțelese. Așa cred că m-am trezit și eu, după ce am fost într-o mică excursie cu una din prietenele mele, că mi-aș dori să plec efectiv singură. Eu, în mașină cu muzica pe care vreau eu s-o ascult, la drum doar cu bagajele mele în portbagaj și cu gândurile mele. Inițial m-a speriat puțin ideea asta, ce o să fac eu atât timp?! Apoi, gandindu-mă că Raluca, bff-ul din grădiniță, a plecat și în altă ȚARĂ singură, eu n-am motive să mă fâstâcesc atât și să îmi văd de excursia mea. Nu sunt singura și nici ultima fată care pleacă singură undeva și tot citeam fel și fel de articole și mă gândeam cum au curaj. Eu am plecat singură, momentan, doar aici la noi, dar mă gândesc, după toată pandemia și nebunia asta care nu știu cât va mai dura, să încerc să plec și mai departe de România. Bun, ceea ce urmează să vă spun probabil ați mai citit și v-au mai...

32 de momente: versuri devinaesteiza.eu

Nu v-am mintit, am zis ca o sa pun ce mai scriu eu, greu se pot numi poezii, sunt cateva cuvinte aruncate pe unele piese pe care le mai ascult, instrumentale care apar de nicaieri sau pur si simplu ganduri aruncate impreuna. De ziua mea am scris asta: Si cand nu mai poti Mai poti putin Dar te-ai saturat sa auzi ca tu contra valurilor inoti Inima-ti pompeaza, sufletul alearga si gandul iti viseaza Renunta se aude, lupta iti este la indemana Cand vrei sa fugi, vrei sa auzi: "Ce mi-ar placea sa ramana." Si te sperii si te inchizi si sentimtele te tin de mana. 32 de ganduri, 32 de sentimente, 32 de ierni si toate incotro s-o iei? Si asa inveti. Inveti sa dansezi, inveti sa iti permiti sa inoti cu valul Inveti sa visezi, chiar daca toti vor doar sa fii prezent Inveti sa zburzi, indiferent ce simti. Inveti sa simti si sa nu te mint. 32.

Aduc blog-ul la viata cu rime scrise de mine: Avem timp

In urma cu muuulti ani am pornit la drum cu acest blog si pe atunci obisnuiam sa scriu si cateva poezioare, daca le pot numi asa. Pe langa tot ceea ce aberam pe aici, imi mai permiteam sa dau drumul imaginatiei si puneam pe "foaie" cateva versuri care sa rimeze, speram eu. Nu am mai scris de mult in acel stil, stilul pe care il puteti citi aici , asa ca, am zis ca poate e timpul sa reiau aceasta pasiune. De obicei ma pun sa ascult cateva piese si ma opresc la una care ma inspira si scriu pe acel ritm. Nu stiu cat de bine sau rau imi iese, dar ceva tot iese.  Poate ca la urmatoarele o sa va spun ce ma mai inspira, insa pana atunci, va las randurile de mai jos: Avem timp Pierduti printre cearsaful alb si rece intr-o vara care pare ca nu mai trece nu mai vreau sa plece. ne-atingem sufletele cu privirea mii de inimi care bat in acelasi timp mii se suflete care simt ce n-au simtit la timp si s-au pierdut in golul secundelor numit, dar eu atingerea ta o simt ca-ntrun vis si-atunci ...