Nu credeam ca o sa zic tocmai eu lucrul asta, dar am ajuns in momentul ala in care simt ca obosesc sa zambesc pentru a ascunde, de fapt, toti nervii si stresul meu. Nu mai am rabdare sa mint ca totul e bine, ca sunt un fel de Wonderwoman, care n-are probleme si nu le gasesc rezolvare, nu gasesc nici macar un inceput de rezolvare. Sunt constienta ca la varsta mea, astea nu-s probleme si ma vait degeaba, dar in momentul asta ma acapareaza. Mi-e frica sa vorbesc despre ele, mi-e frica sa ma deschid, asa ca, mai schitez un ultim zambet :). E normal sa obosesti de la zambete false, de la care speri sa iasa, totusi, ceva bun din ele? Tot ce vreau in momentul asta este sa plecam undeva departe, 1 saptamana, 1 luna sau ceva timp si sa uit cuvantul "probleme". Sau macar o zi...dar sa fie intrun loc departe de tot haosul.

Voi credeti in depresie? In momentele in care nu vrei sa vorbesti, nu vrei sa faci nimic. Nu ai rabdare sa porti o discutie normala, vrei doar sa dormi, iar daca afara mai e frig si urat, eventual ploua, e pretextul perfect pentru tine! Poti sta in casa, fara ca nimeni sa stie de tine. Vi s-a intamplat? Cum ati depasit momentele astea? Mie imi place sa zamebsc, sa fiu fericita, sa nu am nici-o problema, imi place sa fie soare, sa fie caldut afara, sa-mi petrec timpul cu prietenii, sa fiu inconjurata de ei, dar..am unele stari. Nu stiu sa le descriu. Merg pe strada si nu simt ca merg. Sau ca exist.