Vad atatea postari si articole pozitive si cum ar trebui sa iti organizezi viata si gandurile, incat uneori stau si ma intreb daca eu sunt problema sau problema e ca promovam lucruri artificiale in care nici macar nu credem? Le aruncam acolo de dragul lumii, poate-poate cineva o sa muste din momeala asta si o sa creada ca este atat de usor de manevrat acest aspect, numit viata.
Ei bine, eu nu pot face asta. Ma las dusa de val si vad unde ajung. Iau fiecare zi ca atare si vad ce imi vine in cap sa fac in ziua respectiva. Nu imi planuiesc vizitele la doctor, iesirile in oras, daca plec din oras sau nu. Daca este vorba despre o vacanta, unde necesita sa imi iau si concediu, da, atunci aia e alta mancare de peste.
Asa cum nu am intentionat sa planific nici atacurile mele de panica.
S-au intamplat. Unul cate unul. Eu habar nu aveam ca sunt atacuri de panica. Primul s-a intamplat in urma cu aproximativ cu 5 luni, cand a avut loc un eveniment deloc fericit in viata mea (despre care inca nu pot sa vorbesc, dar cel mai probabil va urma, pentru ca voi derula un proiect si veti avea nevoie sa stiti povestea), iar atunci am zis ca e normal sa simt palpitatiile astea. Am tras aer in piept, am incercat sa ma linistesc din ceea ce simteam si incercam sa pot respira din nou. Mi-am continuat activitatile, fara sa bag in seama palpitatiile pe care le aveam. Mi s-a mai intamplat si la sala si atunci am dat vina pe pauza pe care o facusem, cred ca de vreo 2 saptamani si atunci, la fel, am incercat sa ma calmez.
Ceea ce simteam era in felul urmator:
incepea sa imi bata inima foarte tare, ma durea in piept si mi se taia respiratia, iar atunci cand incercam sa trag aer in piept, ca sa imi calmez palpitatiile, ma intepa si aveam si o mica stare de ameteala. Un episod dureaza nu mai mult de 1-2 minute, insa ce mi-a ridicat un semn de intrebare este ca intr-o zi am avut si 3 sau chiar 4 episoade de palpitatii cu respiratie ingreunata. Ma linistea ideea ca nu erau zilnice si cum beau si multa cafea, deja stiam pe ce sa dau vina si compensam cu mai multa apa (nu, nici nu m-am gandit sa renunt la cafea! :)) ).
Faptul pe care l-am ignorat, a fost trauma emotionala. Eu repetam ca sunt bine si asa cum v-am spus si in introducere, luam fiecare zi ca atare, dar ma inchideam putin in mine si nu discutam despre asta, doar "bagam sub pres" tot ce simteam si gandeam.
Cum lunile au trecut si starile astea cu palpitatii au inceput sa se intenifice, atunci m-am gandit si mi s-a si sugerat ca ar putea fi atacuri de panica/stari de anxietate, insa cand am ajuns la doctorul de familie pentru o trimitere la cardiologie (si aici impinsa de la spate, ca nu cred ca as fi ajuns foarte curand), mi-a spus ca totusi ar fi bine sa merg si sa fac toate analizele in acest sens. De ce? Pentru ca eu racind foarte des si facand infectie in gat, se gandea sa nu fi atacat infectia asta vreuna din artere.
Am incercat sa raman calma pana a doua zi cand am ajuns la spital pentru consult si sa vad exact ce se intampla.
Toata consultatia a durat cred ca o ora. Simteam ca nu se mai termina si voiam sa aflu mai repede ce se intampla cu mine, pentru ca vizitele in spital nu-mi sunt deloc dragalase.
Am aflat. Aparent am ascuns trauma emotionala atat de bine, incat s-a transformat in atac de panica.
Iata ca la 29 de ani si 8 luni experimentez si aceasta parte a vietii, care din punctul meu de vedere este normala. Nu consider ca esti erou daca vorbesti despre asta, pentru ca in momentul in care vad ca cineva povesteste despre atacuri de panica sau anxietatea pe care o simte, este declarat erou ca are puterea sa recunoasca. Nu este nimic rusinos de recunoscut si haideti sa fim normali. Sa recunoastem ca nu toata viata este asa roz cum o pozam pe instagram si nu suntem atat de rai cum vrem sa parem pe Facebook, atunci cand aruncam cu hate gratuit. Mai am un dram de speranta in umanitate si in normal.
Ce fac eu sa "ies" din starea asta? Tot ce faceam pana acum.
Merg sa alerg de 2-3 ori pe saptamana, ma duc la sala, imi vad de treaba de la serviciu si pasiunile mele. Poate ca ar trebui sa si filmez mai mult sa mai urc ceva pe YouTube si nu ma mai stresez atat de tare cum o faceam acum un an sau cum o faceam in urma cu cateva luni.
Pe final vreau sa va spun ca orice vi se intampla in viata asta si existenta voastra, simtiti ceea ce vreti voi si gasiti o rezolvare la orice. Nu e nimic mai frumos decat sa iti vezi de sanatatea ta mintala si de calitatea vietii, pentru ca la final asta conteaza: sa fii sanatos fizic, mental si sa ai cat mai multe amintiri frumoase, indiferent de orice impediment mai intalnesti pe drumul tau.
Iar daca v-ati lovit si de atacul asta de panica, sunt curioasa cum ati facut cunostiinta cu el si cum l-ati tratat?
Va imbratisez de la distanta!
XO
Îmi pare rău că treci prin asta și sper să îți vindeci trauma. Nu am avut niciodată un atac de panică și sper să nu am vreodată. Nici nu stiu cum aș reacționa de asta mă bucur că există oameni așa deschiși lângă mine care vorbesc deschis despre toate cele si încearcă să găsească soluții, în același timp ajutand indirect și pe altii. 😊
RăspundețiȘtergerePoate si eu am vrut sa ajut intr-o oarecare masura si ideea mea asupra lucrurilor negative din viata este sa le accepti si sa mergi mai departe, nu exista sa mearga totul "smooth".
ȘtergereTe imbratisez cu drag, Oana!
Regret că treci prin astfel de probleme! Nu am avut atacuri de panică, dar am multe alte probleme de sănătate. Ce fac? După ce am fost pe marginea prăpastiei și pe linia foarte subțire ce mă despărțea de depresie, am realizat că am un rol în viața asta și mai ales că viața merită trăită. Mi-am făcut blogul și am învățat să mă bucur de fiecare clipă frumoasă pe care o trăiesc. Să mă bucur de ce am, și de cel care mă iubește și îmi stă alături în orice situație.
RăspundețiȘtergereDa! Mergi mai departe, vei reuși să vorbești și să te eliberezi de trauma suferită și atunci va fi extraordinar. Mult succes și sănătate!
Hugs!
Multumesc mult ca ai impartit cu mine povestea ta <3.
ȘtergereHug u back!
Și eu am făcut cunoștință cu atacul de panică pe la 26 de ani (acum am aproape 29) și la fel, s-a declanșat într-un moment bun al vieții mele, liniștit. Primul meu gând a fost ”dacă acum când sunt bine fizic și mental se întâmplă asta, când nu voi fi bine ce va fi?” Din păcate sunt puțini oamenii care vorbesc despre asta și de aceea suntem văzuți ”ciudat” sau ”eroi” (depinde de mentalitatea fiecărui interlocutor). Important este să nu ne abatem de la viața noastră, să o vedem în continuare frumoasă și să ne acceptăm. Multă sănătate! Te pup și te îmbrățișez!
RăspundețiȘtergereVorba cântecului "gotta keep moving!". Te îmbrățișez!
Ștergere